Lipsa cărților de cult în limba arabă, resimțită de preoții și comunitățile creștinilor ortodocși arabofoni, perturba profund viața creștină, confruntată și cu activități prozelitiste eterodoxe. În aceeași situație s-a aflat și patriarhul Silvestru al Antiohiei (1724–1766), care i-a urmat în scaun lui Atanasie al III-lea Dabbas. Spiridon-Vechi din București și Sfântul Nicolae Domnesc-Popăuți din Botoșani (Moldova). Mergând pe firul cooperării interortodoxe și al iubirii creștine, Biserica Ortodoxă Română a primit și în secolele al XX-lea și al XXI-lea, cu ospitalitate și bucurie, vizitele patriarhilor Antiohiei: Alexandru al III-lea în 1951 și 1954, Teodosie al VI-lea în 1959, Elias al IV-lea în 1974, Ignatie al IV-lea în 1981 și 1996. Analizând câteva dintre mărturiile care atestă legăturile frățești dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă a Antiohiei și a Întregului Orient constatăm că unitatea, cooperarea și comuniunea în spiritul Evangheliei iubirii trăite și proclamate de Hristos Domnul constituie o bază solidă și o cale sigură pentru consolidarea păcii și a stabilității intercreștine și interreligioase în Orientul Mijlociu.